Deus Ex - Human Revolution (jurnal - 3)

(continuare)

Poate vă întrebaţi de ce am postat o imagine din Deus Ex 1 în postul meu precedent. (Mă rog, nu este "o imagine" oarecare, ci "imaginea", emblema acelui joc). Răsopunsul e simplu: după ce jocul se încheie - sînt patru finaluri posibile, dar despre asta vom mai vorbi - şi se termină şi genericul de final, şi se termină şi micul filmuleţ care arată ce s-a întîmplat cu unul din personajele principale despre care nu prea se mai ştie nimic de la un anume punct al jocului încolo, apare logo-ul jocului şi, mare şi plăcută surpriză!, începe să curgă în difuzoare melodia intro din Deus Ex, plăcută aducere aminte a atîtor şi atîtor clipe minunate de acum 11 ani.

http://www.youtube.com/watch?v=DZU6XyFxCA0

Fiind un titlu DX, nu putea să lipsească o Inteligenţă Artificială în toată schema. De data asta e vorba de o IA deghizată în prezentatoare de ştiri. Bineînţeles, în buna tradiţie a seriei, nimic nu e ceea ce pare, aşa că Eliza Cassan, aceasta e numele de scenă al "isteţimii nenaturale" nu face altceva decît să monitorizeze cît mai multe conversaţii inter-umane şi încet-încet să le devieze către rezultatul dorit de maimarii ei. Şi cînd spun "conversaţii" nu-i vorba doar de microfoane puse în vaza cu flori, în buna tradiţie securistică binecunoscută nouă mioriticilor, sau mai nou-venita cameră de supraveghere omniprezentă, şi aici am putea să-i descoasem pe supuşii Maiestătii Sale atît de Britanice; nu, conversaţie poate fi şi o discuţie pe messenger, şi un flame pe un forum, şi un thread mai aprins pe cine ştie ce newsgroup,ş i un videochat pe mobil, şi cine mai ştie ce s-o fi inventat pînă prin 2027, anul încare se petrec evenimentele ... era să zic prezentate în film.

Sună cunoscut, nu? Fratele cel Mare care vede tot, ştie tot, şi, în cazul de faţă, corectează benevolent micile deviaţii de la curs. (Al dracului Asimov cu psihoistoria lui, dar mai ales cu ceva-mai-puţin cunoscuta nuvelă Conflict Evitabil, parte a culegerii de povestiri Eu, robotul). Pare destul de evident că numele de Cassan e o prescurtare de la Cassandra, proorociţa din mitologia greacă, dar faptele mitologice nu prea se leagă după părerea mea, cu ceea ce ne oferă DXHR. Şi pe bunp dreptate, deoarece Cassandra, ortografiat mai mult sau mai puşin în acest fel, este printre altele şi numele sistemului de baze de date care se află în spatele Facebook. Şi deodată totul devine mai limpede.

(va urma)

Deus Ex - Human Revolution (jurnal - 2)

(continuare)

Hai că l-am terminat.

N-am avut nici o şansă să-l joc cu adevărat pe PC. Cerinţele de sistem sînt clar prea ridicate pentru laptopul meu. Aşa că am trecut pe PS3. Acolo, din motive de optimizare pesemne, calitatea grafică e mai scăzută - chiar şi mie, care nu sînt deloc pretenţios la acest capitol, lucru care se va vedea în cele ce urmează, mi-a sărit în ochi ce texturi spălăcite se regăsesc în anumite zone, de pildă scările-pisică, the ladders cum zic anglofilii, arată ca şi cum ar fi din hărtie creponată lipită pe pereţi, de te şi miri cum dracu pot să-l ţină fuşteiele pe Alex Denton fără să se sfîşie.

Dar.

Să lăsăm grafica.

Gameplayul e demenţial, şi asta este ceea ce contează cu adevărat. (Am mai zis-o cumva undeva mai înainte?)

Nu se ridică la nivelul şi complexitatea primului Deus Ex, care a fost şi este o referinţă în gen, dar este solid şi bine şlefuit, arătînd ca un demn nepot, la 11 ani diferenţă. (Şi da, mi-a făcut poftă să rejoc, nu Deus Ex, că pe ăsta deja îl ştiu, sau îl ştiam - căci uitarea-i scrisă-n legile omeneşti- , pe de rost) ci Invisible War, copilul aproape -renegat din 2003, ciopîrţit ca şi gameplay tocmai din cauză că a fost adus la acelaşi numitor comun cu versiunea de XBox, dacă reţin eu bine. Ei, uite căUnisoft Montreal şiâ-a făcut bine treaba în DX3, şi a arătat că portările şi-sau jocurile multiplatformă pot si făcute cu cap şi rezultatul final să fie ceva deosebit.

(va urma)

3 în 1

Aliens vs. Predator: am terminat cu totul campaniile. Per total, un joc plăcut ochiului (eu sînt mai neăpretenţios, aşa …) şi minţii, mai ales fiindcă, aşa cum am subliniat, sînt practic trei jocuri într-unul singur. (Nu, nu din cauza asta am botezat “3 în 1” acest post). Acuma mă duc să caut pe net povestea jocului, căci jucîndu-l nu mi-am dat foarte bine seama ce se întîmplă p-acolo; n-ar fi primul joc în această situaţie, pentru mine contează fun-ul în primul rînd, şi mai puţin povestea. Dacă este, bine, dacă nu, iarăşi bine.

Deus Ex Human Revolution: nu am mai atins deloc jocul în ultimele zile. Ar putea fi o mare dezamăgire. Dacă o să mă oblige să cumpăr un computer desktop mai performant (era în plan oricum, precdentul datează de prin 2003 sau 2004) şi îmi dau seama că tot prost se mişcă şi gameplayul este tot aşa de urît şi forţat cum mi s-a arătat pe alocuri, cred că mă duc în baie să fac spume în voie. Deja am conştientizat şi ce nu-mi place la misiunea iniţială: vreau s-o joc stealth, dar depozitele şi laboratoarele unde mă infiltrez sînt luminate a giorno. Nu zic că nu-i corect d.p.d.v. tehnic (mi se pare firesc ca nişte paznici înarmaţi să nu orbecăie de-a-mboulea pe-acolo dacă au un şalter la îndemînă de care să tragă şi să-şi fac ăviaţa mai … hmmm … luminoasă), dar memoria îşi face datoria şi îmi reaminteşte ambianţa din misiunea cu Statuia Libertăţii din primul Deus Ex – tot prima misiune din joc – cu noapte, exterior, umbre … altă viaţă, alt joc, se pare!

The Saboteur – super-drăguţ şi funny. Nu ca amplasament temporal (e cu naziştii de dinaintea şi din timpul măcelului 1939-1945) sau spaţial (Parisul ocupat de nemţi), ci ca joc în sine. Teoretic trebuie să mă infiltrez şi să sabotez diversele instalaţii şi obiective nemţeşti; practic, dacă mă plictisesc de furişat, pot scoate flintele la vedere şi să încerc să-mi croiesc drum spre ţintă, căci am şanse destul de măricele s-o scot la capăt şi aşa. Voi reveni cu mai multe amănunte.

Deus Ex - Human Revolution (jurnal - 1)

Am pus laba pe versiunea de PC a jocului ce se vrea urmaşul lui Deus Ex cel din anul 2000.

L-am instalat pe laptop. Doamne! e îngrozitor să depinzi de fluctuaţiile legăturii la Internet atunci cînd vrei DOAR să instalezi un joc, în mod legal, plătit cinstit, cu factură şi aşa mai departe. De ce trebuie să stau după serviciul Steam să-mi valideze serial number-ul? (OK, p-asta pot s-o pricep, aşa se face diferenţierea leagl-ilegal în ziua de azi). De ce trebuie să stau iarăşi după Steam să downloadeze automat patchurile existente pînă acum? (Pe asta nu o mai înţeleg, se presupune că pe DVD-ul gold al jocului acesta este cît de bug-free se poate, nu mai este nevoie de încă o juma' de oră să tragă şi să aplice patchurile ...)

(Bine, după aia am mai stat să umblu în configurările video pentru ca DXHR să se mişte decent pe laptop - o placă nVidia GeForce 9200S e prea slabă pentru a rula fluent jocul la detalii maxime, simplul fapt că am dat peste setări de DirectX 11 spune totul ...)

Începutul e destul de abrupt. După o serie de secvenţe cinematice şi semi-cinematice (semi, în sensul că din cînd în cînd mai apăsam un E ca să discut cu interlocutoarea, care mă "tîra" după ea obligat-forţat într-un tur al facilităţii unde se studiază tehnicile de augmentare si cibernetizare ale corpului uman), are loc o intruziune a unor soldaţi a la Splinetr Cell, cu rîs sarcastic (chiar şi atunci cînd sînt pe cale să crape) şi putere de foc năucitoare - iar eroul nostru Alex Jensen se alege cu un puşcoci în mînă şi-i trimis să facă ordine. (Puşcociul se clatină de numa-numa, mi-a fost imposibil să ţintesc decent cu el, singurul punct forte e că are muniţie infinită).

La faza asta am murit de nşpe ori, salvam, luptam, muream, înjuram şi încărcam ... again and again. Pesemne ăsta e felul lui DXHR de a spune că există şi alte abordări în afara luptei frontale: prin laboratoare existau ditamai canistrele şi cilindrii plini cu gaze otrăvitoare şi paralizante, numai bune de tras în ele, rutele ocolitoare erau la locul lor bine-mersi (de luptă n-aş fi scăpat, dar e altceva cînd le pici inamicilor în spate şi-i iei prin surprindere).

La sfîrşitul secvenşelor de luptă Alex şi-o fură de la un bandit mai decis, şi iată momentul muşt-aşteptat: integrarea primelor augmentări. Aştept cu interes continuarea ...

Aliens vs. Predator (2)

Noul AsvP pare o simplă ciorbă reîncălzită, în ideea că dacă iese filmu’, trebuie să iasă neapărat şi un joc. Nu contează cît de infantil este. Nu contează că a fost dezvoltat pe genunchi, într-un interval de timp ca o fustă mini (adică indecent de scurt). Contează că fanul să sară cu banul. Şi de obicei sare, nu pentru că n-ar şti ce se înîmplă, ci pentru că interactivitatea rămîne un şlucru foarte mare, una e să-l vezi la cinema pe Harry Potter dînd cu vraja sau jucînd vîjthaţ, şi cu totul altceva să-l pui chiar tu să facă trebuşoarele alea, cînd şi cum pofteşti. E cam ca diferenţa între voyeurism şi sex ...

Bun, m-am îndepărtat de miezul problemei.

AsvP nu e nici infantil şi nici nu pare făcut doar ca să fie. Sînt cîteva luni de cînd am început (şi am lăsat de izbelişte) campania cu Marine, şi nu ţin minte prea multe despre ce s-a întîmplat, decît că mici huggers (puii de Alien micuţi şi cu multe tentacule, ca nişte păianjeni, care sar pe faţa omului şi i se bagă în gură strecurîndu-i-se apoi în interiorul corpului unde se vor transforma în adulţi) sînt extrem de enervanţi şi de greu de ucis. Ăsta ar fi motivul pentru care m-am oprit, trebuia să ucid regina aliană, numai că în încăperea cu pricina zăceau împăştiate nenumărate cuiburi de huggers, foarte dificil de nimicit, căci nici aruncătorul de flăcări nu mai e ce-a fost, parcă dau cu pipi nu cu napalm ...

Ah, da, şi au mai fost nişte bătălii epice în nişte caverne, contra unor fully-grown aliens, ceea ce uşurează enorm ţintirea, pe cinstea mea!

Campania „cu alianu’” continuă să fie dificilă, dar stilul de stealth-in-the-darkness îmi place foarte mult, încă de la Thief şi Deus Ex încoace, iar spargerea surselor de lumină cu coada aminteşte perfect de săgeţile cu apă ale lui Garrett, the Master Thief, cu care stingea el torţele de prin castele ca să se strecoare nevăzut spre ţinta sau ţintele sale. Alianul, neavînd arme de distanţă (ranged-attack weapons), trebuie să facă cumva să ajungă în preajma soldaţilor şi să-i ia pe la spate (de preferat, căci există un combo letal în această poziţie - nu, nu vă gîndiţi iarăşi la sex, perverşi mici ce sînteţi! :) ), sau să-i lovească zdravăn pînă la deces, aceştia neputînd reacţiona în nici un fel dacă timingul loviturilor este cel corect – şi nu există prin apropiere vreun camarad al victimei.

(va urma)