Homefront (1)

O istorie posibilă a viitorului ne arată că R.P.D. Coreeană, sub conducerea înţeleaptă a lui Kim-Jong-Un, fiului actualului preşedinte-dictator Kim-Jong-Il, a reuşit să-şi adjudece (căci nu există termen mai bun) Coreea de Sud, anexînd-o paşnic şi combinînd armonios "foamea de rezultate" a Coreei de Nord cu disciplina şi înalta tehnologie disponibilă la fraţii din sud. Evident, armata este cea care va profita prima de avansul tehnologic, iar Japonia este prima din ţările Extremului Orient care capitulează fără a trage nici un foc în faţa ameninţării micului tigru reunificat, în a cărui politică partidul lui Kim, Noul Choson (sau ceva de genul - Choson e numele local al Coreei din cîte reţin) are vreo 80% din Parlament.

Şi uite aşa coreenii invadează rînd pe rînd insulele Hawaii, apoi coasta de vest a S.U.A. ... şi uite aşa mai bine de jumătate de Americă, cea de pînă la Mississippi-ul iradiat, geme sub jugul de fier al asiaticilor. Bineînţeles că S.U.A. n-au căzut numai aşa, la simpla vedere a armatelor cotropitoare, a fost vorba şi de o lipsă cronică de carburant (pentru că Iranul şi Arabia Saudită au profitat de ascensiunea Coreei pentru a se încăiera şi a rezolva odată pentru totdeauna conflictul şiiţi-sunniţi, cu victime colaterale puţurile de petrol) şi de o serie de backdoors inserate în microchipurile produse de coreeni şi vîndute pe scară largă în America, şi care au fost exploatate la momentul oportun de experţii coreeni.

Cam ăsta e peisajul prin care se învîrte Homefront. O istorie ipotetică care prinde bine la publicul american, rednecks sau nu - mai degrabă la cei care-s "nu", pentru că undeva pe la două treimi din campanie eşti nevoit să măcelăreşti la propriu o şleahtă de rednecks, ţărănoi abrutizaţi dar înarmaţi pînă-n dinţi, care luptă într-adevăr împotriva ocupantului, dar se coboară la aceleaşi atrocităţi ca şi ei. Lucru f.f. urît, ne spune jocul, părere extrem de discutabilă, zic eu - căci legea talionului, sau "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face" ar trebui să fie extrem de actuală şi în zilele noastre şi în zilele lui Homefront, şi în veci pururea.

Despre jocul în sine, nimic de comentat în chip deosebit. Un shooter old-school, şi aici mp refer la old-school-ul zilelor noastre, unde anul zero este dat de apariţia lui Call of Duty (îl ştii, e ăla care n-are indicatoare de sănătate sau armură pe ecran, ăla cu ecranul înroşit cînd eşti aproape de moarte, în care te dai după un zid, o piatră, o ladă, ceva, şi aştepţi să ţi se regenereze automat sănătatea, ăla cu secvenţe scriptate, valuri de inamici care nu încetează pînă nu te hotărăşti să avansezi în misiune, explozii pe scară largă, un setup grandios, camarazi care-ţi ţin spatele mereu, ba chiar uneori sînt şi utili în luptă ... hai că v-aţi adus aminte ...). Ei bine, Homefront e o clonă cinstită de Call of Duty, cu oareşce minusuri, dar nu foarte exagerate.

(va urma)