Despre gameplay, nimic de spus. Am menţionat că-i o clonă de Call of Duty, deci se joacă precum Call of Duty. Secvenţe de luptă intensă, cot la cot cu coechipierii - pe care nu i-am suferit din prima, nu ştiu ... erau prea băgăcioşi, şi prea proşti în anumite momente - secvenţe de rail-shooting , secvenţe de pilotat elicopterul (şi de tras cu rachetele aer-sol aferente, normal), secvenţe de bombardament de la mare înălţime, care-s cele mai simpatice din punctul meu de vedere, poate unde sînt şi foarte simple, şi de bombardament de la sol, cu micuţul Goliath (e ăla din poză), care Goliath de fapt este maşinuţă versatilă dotată cu o mitralieră genială, căreia nu trebuie decît să-i indici nişte ţinte şi el se ocupă de restul, asta cînd nu e împiedicat de vreun proiectil EMP care să-i facă praf comunicaţiile, secvenţe obligatorii de sniping şi oleacă de stealth, care-i doar cu numele stealth, fiindcă aşa-i scenariul.
Povestea e foarte simpatică. În post-ul precedent am descris cam ce se petrece în Istoria Mare, aia care implică state, războaie, preşedinţi, regi, evenimente marcante. Istorica mică e aia a omului de rînd, cu viaţa lui de zi cu zi, aia în care a fost implicat mai mult sau mai puţin cu voia lui şi eroul jocului, fost pilot retras din activitate, luat pe sus în prolog şi suit în autobuzul pentru lagăr. Autobuzul e atacat, omul eliberat şi socotit demn să se alăture rezistenţei armate dintr-un obscur orăşel de prin Montana, parcă. "Rebelii" au un plan simplu, să deturneze un convoi de cisterne cu preţiosul petrol - benzină - motorină - kerosen - ce-o fi, pe care să-l trimită plocon la San Francisco. Acolo, resturile armatei americane plus vajnicii luptători ai rezistenţei vor da un ultim asalt pentru .... mă rog, nu mi-a fost foarte clar pentru ce, dar sau un ultim asalt şi cu asta basta. Locul showdownului final: Golden Gate, desigur.
Asta e toată povestea. Destul de simplă, nu? dacă şi eu putut-o urmări şi am priceput-o (de obicei, dacă povestea e prea greu de urmărit, o las baltă). Probabil oamenii au pregătit doar terenul pentru o întreagă serie Homefront, jocul de faţă fiind doar un fel de preludiu - fapt atestat şi de durata extrem de scurtă, maxim 7-8 ore pentru cele 7 misiuni. Nu există timp pentru plictiseală, şi bineînţeles că ritmul e mereu alert.
Am avut a face şi cu nişte scăpări ale lui Homefront - scăpări din punctul meu de vedere, poate alţii nici nu le-au băgat în seamă:
- o serie de chestii sînt prost explicate in-game (în sensul că stăteam şi mă uitam şi nu ştiam ce să fac mai departe), de pildă misiunea cu elicopterul care trebuie deturneze cele trei cisterne de care ziceam. După ce fac praf apărarea lor, şi anume maşinuţele de escorte care trag cu rachete şi cu alte alea în bietul elicopter, următoarea misiune este să "hijaak the trucks" şi anume "match the speed" pe rînd cu cea a fiecărei cisterne. Foarte bine! doar că abia după multe insistenţe şi reluări ale misiunii am realizat că trebuie să mă plasez cu zburătoarea în stînga , în dreptul portierei, şi acolo să apăs tasta acţiune (adică pătratul, că doar vorbim de Playstation 3). Tot aşa, la a doua folosire a Goliathului, mai-mai să zic că am dat peste un bug ... trebuia distrus un TAB inamic, pe care îl desemnam perfect ca ţintă, doar că Goliathul refuza să tragă în el. ERa simplu, nu apăsam tasta de foc în contextul dat, doar că nicăieri în manualul tipărit nu scrie cum trebuie procedat, manual in-game nu prea există, iar helpul contextual nu ajuta cu nimic (o făcuse cred şa prima folosire a Goliathului, dar acolo a mers totul şnur, apăsasem tasta de foc din prostie şi inerţie ...)
- Armele seamănă teribil între ele ca efect. Sînt multe automate şi semiautomate, şi îmi puteam face treaba cu oricare din ele ... pînă la urmă m-am decis să folosesc armele adversarilor, ca să fiu sigur de muniţie la disceţie de la adversarii omorîţi. Nu că muniţia ar fi fost vreodată o problemă, poate la început de tot, cînd nu prea înţelegeam mecanicile de joc ...
- Unele zone teziste şi şablonarde în poveste, de pildă teroarea de pe străzi, lagărele de muncă forţată, gropile comune în care nimeni nu crede pînă ce nu le descoperă eroii noştri, povestea de dragoste - toate şabloane în care naziştii sînt înlouiţi de coreeni, căci în fond ei sînt membri de seamă ai Axei Răului definită de jenantul ăla de Bush al Doilea - eroul puţin nebun care-şi sacrifică viaţa pentru reuşita misiunii (moment în care se şi termină jocul), radioul-pirat de tip "vocea rezistenţei", luptele din countryside care vor să ne arate că "noi americanii nu avem voie să ne coborîm la nivelul de josnicie al coreenilor; orice american care face asta merită cu prisosinţă moartea" (o tîmpenie de la cap la coadă if you ask me) şi ar mai fi ...
Mă rog, all in all, Homefront capătă o apreciere pozitivă din partea mea. A meritat jucat, chiar dacă uneori simţeam că deschid consola doar pentru a mă aşeza la o noup porţie de muncă, nu de distracţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu